Sursa-http://www.arhiblog.ro-
Cum te îmbolnăveşti de cancer şi cum mori În ultima vreme, tot observ discuţii iniţiate în general de păsărici tinere, în care se elogiază fumatul şi ce bine e când fumezi.
Desigur, argumentele infailibile gen `am un bunic care a fumat până la 90 de ani şi nu a avut nici pe dracu` sau clasicul `doar nu o să mi se întâmple tocmai mie` sunt pe primul plan.
Prin urmare, aş vrea să vă împărtăşesc o experienţă de viaţă, trăită de tatăl detinatorului blogului http://www.arhiblog.ro
Cum se manifestă cancerul la gât?
La început în niciun fel. Doar că ai o uşoară, dar foarte uşoară răguşeală, de care nu mai reuşeşti să scapi. Nu e mare lucru, nu te jenează, dar simţi tu că eşti puţin răguşit. Aşa că începi să ai grijă de tine. Renunţi să mai bei sucuri reci, sugi zilnic bombonele de gen, Strepsils, Tantum verde sau altele
Sunt seri în care ai impresia că ţi-a trecut, aşa că te culci fericit, doar ca să descoperi dimineaţa că iarăşi eşti răguşit. Nu se poate, îţi spui, e ceva în aer, e curent în casă, am dormit dezvelit etc. Eventual îţi muţi locul de dormit, dormi înfolofolit, eviţi curentul la servici. Normal, în toată perioada asta fumezi, pentru că tu ştii oameni care au fumat până la adânci bătrâneţi.
După câteva luni, decizi să te duci la un doctor, să îţi dea un antibiotic ceva pentru răguşeala asta care nu mai trece.
Te duci la un cabinet simplu ORL, îţi faci un consult, consult din care nu ţi se spune nimic. Medicul doar îţi zice că e ceva, nu e mare lucru, dar trebuie să te vadă un specialist, că şi infecţiile astea ORL sunt ciudate şi nu vrei să ai vreo reacţie la ceva şi să nu ştii de ce.
Te duci la un medic specialist renumit, ăla se uită în gâtul tău şi te trimite la analize. Vii cu analizele şi te întrwabă te întreabă întâi, dom`le, dumneata eşti bărbat sau nu? Normal, îţi baţi pumnul în piept, sunt bărbat. Atunci staţi jos, să discutăm, pentru că aveţi o tumoră malignă, care e necesar să fie extirpată. Adică aveţi cancer.
Ştiţi cum e senzaţia când afli că ai cancer? Simţi un sloi rece în inimă şi în corp, transpiri brusc, inima ţi-o ia razna, se înfundă urechile şi rămâi într-o stare de prostaţie. Cum adică, cancer? Tocmai mie?
Primul gând, inevitabil, e sinuciderea. DUpă care te gândeşi că nu se poate, medicii sunt proşti, trebuie să fie o eroare. Şi te internezi la spitalul Panduri, să te consulte specialiştii de acolo.
Care specialişti îţi trântesc diagnosticul dur. Cancer, destul de avansat, din păcate nu te-ai prezentat mai devreme, e necesară extirparea laringelui. Adică nu vei mai respira aer pe gură sau pe nas niciodată, ci ţi se va face o gaură în gât, în care se va introduce un tub prin care să respiri. Niciodată nu vei mai putea vorbi, niciodată nu vei mai putea face nimic din lucrurile care înainte ţi se păreau naturale.
În fine, faci operaţia, eşti practic distrus omeneşte, dar trebuie să fii distrus şi fizic, pentru că e necesară chemoterapia care trebuie să distrugă eventualele celule canceroase rămase. Chemoterapia practic te omoară, senzaţia de rău, de durere, de greaţă, de vertij, te însoţeşte tot timpul, nu mai ai păr pe corp, nu mai eşti om, eşti o legumă, dependentă de cei de lângă tine, care trebuie să te spele, să te ajute să îţi faci nevoile, să te şteargă la fund, să îţi dea să mănânci etc.
Dar faci toate astea, sperând să scapi.
Doar că nu scapi. Peste 6 luni, la control, doctorul te informează că a recidivat, că s-a întins în corp şi că e cazul să te pregăteşti pentru ce e mai rău.
Şi atunci încep durerile. Înfiorătoare, nu poţi avea idee ce înseamnă durerea unui om bolnav de cancer. Nu se compară cu nimic. Ai vrea să urli, să zbieri, dar nu poţi, nu mai ai voce, aerul nu mai circulă demult prin gura ta. Şi doar gemi mut, cu ochii măriţi de spaimă, cerşind ajutorul celor din jurul tău, ajutor pe care ei ar vrea să îl dea, dar nu au cum.
Ţi se oferă morfină, morfina fiind singurul lucru care ameliorează durerile, dar te transformă într-o vegetală, care trăieşte într-o altă lume. În scurtele pauze de luciditate plângi, implorând ajutorul oricui, cerşind câteva clipe de viaţă în plus, ai vrea să mai vezi o dată lucrurile pe care le-ai iubit, oamenii lângă care ai stat. Dar nu poţi, eşti doar o legumă legată la o perfuzie. Din fericire, cazi în starea de vegetală imediat ce intră morfina, dar şi ea e scumpă iar tu deja ai cheltuit cam tot ce se putea cheltui pentru a încerca să scapi.
După care mori. Simplu, fără farafastâcuri, corpul tău decide să te izbăvească de durerea continuă şi mori. Mori după luni lungi de dureri înfiorătoare, de urlete mute, de bileţele scrise către un dumnezeu care nu te ascultă.
Iar ultimele tale cuvinte sunt `aş vrea să mai trăiesc măcar o zi`.
Nu am scris niciodată mai greu un articol. De aceea nu îl corectez, nu îl verific, nu îl ilustrez. Nu pot să mai recitesc încă odată.
Dar, atunci când vă sorbiţi cafeaua dimineaţa, învăluiţi în îmbătătorul fum , gândiţi-vă că poate soarta vrea ca în câţiva ani, să trăiţi aceşti paşi pe pielea voastră.
Sau, puteţi să vă gândiţi că aşa ceva nu are cum să vi se întâmple tocmai vouă.
